Recommended if You Like
Johann Christian Bach Wolfgang Amadeus Mozart Franz Joseph Haydn

Genres You Will Love
Moods: Mood: Intellectual Folk: Folk-Rock Classical: String Quartet Classical: Contemporary Hip-Hop/Rap: Hip Hop

By Location
Romania

Links
faceboock Instagram MySpace Twitter YouTube

Florin Chilian

La revedere "industriei muzicale" din Romania.
Ma retrag din ce-o fi asta aici si ma “reinventez digital intr-un alt fel de spatiu: https://www.cdbaby.com/Artist/FlorinChilian
“Sunt multi, prea multi ofiteri de securitate implicati. Sunt prea multi bani la mijloc si ce vrei tu sa faci nu se poate face! Potoleste-te pentru ca ai sa dispari. Oricum nu ai putere tu sa faci ceva.” - mi-a spus Codrut Marta dupa cateva luni.
Nu am fost numai la el cu acele documente. Din celalat loc in care am fost am primit exact acelas raspuns.
Domnul Codrut Marta a disparut. Sper ca este inca in viata, bine merci si sanatos.
Documentele sunt inca acolo sper, sau in celalate locuri in care le-am lasat.

Va mai amintiti ce a spus Dan Bittman dupa ce a fost desemnat consilier al ministrului de Finanţe Sebastian Vlădescu?!
Finanţele au cunoştinţă de firmele care fură în România!
„Toţi cei care fură sunt filmaţi, îndosariaţi, arhivaţi, dar nu pot fi controlaţi niciodată. Să nu credeţi că nu se ştie, la nivelul Ministerului de Finanţe, ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Dar există firme care n-au voie să fie controlate niciodată şi oameni care n-au voie să fie controlaţi niciodată", a spus Dan Bittman


Am cod de bare, sunt major si din pacate si vaccinat.
Iubi – Interfata la realitate
Zece Porunci – Raport despre starea natiunii
Autistul, nu-l mai goniti pe Brancusi!
PlanSuRasul
Pre@Clasic


16 ani. In lumea civilizata la varsta asta poti conduce masina.

Eu am decis ca la 16 ani de la debutul oficial sa ma retrag din "industria muzicala" din Romania. Am decis sa merg mai departe cu altii. Asta nu inseamna ca n-am sa mai cant ci doar ca nu o sa mai am de-a face cu “structurile” de aici.
M-am “reinventat digital intr-un alt fel de spatiu: https://www.cdbaby.com/Artist/FlorinChilian

2001 si Iubi - Interfata la realitate. Doar ca nu atunci a inceput aventura.
Au trecut 23 de ani.

In 1994 am decis sa renunt la o slujba prea bine platita pentru a incerca sa pun in muzica tot ce stiam eu despre lume. Mi-am vandut masina de fitze, mi-am luat un trabantel care a devenit vedeta cu mult inaintea mea, am daruit tot, dar tot ce aveam in casa de la mobila la electrocasnice ramanand cu cada, o lustra si o tapiserie daruita demult candva de Radu Geambasu, un vechi prieten si m-am pregatit sa fac foamea.

Asteptarile nu mi-au fost inselate.

Au urmat ani intregi de eforturi aiuritoare.
Am dormit pe jos pe niste asternuturi ajunse cat un servetel de subtiri din cauza atator spalari. O ceapa mica, cat un pumn de bebelus pusa la copt pe o plita de aragaz improvizata pentru ca aragazul, frigiderul, toate celelalte fusesera daruite la gandul ca daca tot ma cred atat de buric al pamantului, cu siguranta am sa la mai fac o data, doar ca de data asta numai din ce credeam eu ca este adevarat – din visele mele si nu din banii primiti de unul cu care nu aveam nici un fel de legatura, un tampit care-mi traia viata vanzandu-mi-o ieftin pe bani multi, la un serviciu care nu avea nimic in comun cu mine.
Ceapa aceea trebuia sa imi ajunga si sa-mi tina de foame o zi intreaga. Imi ajungea.
Am scris “Lumi albe”
Amidon. Prea multi cartofi prajiti si m-am imbolnavit, fireste de la atatea tarlale de cartofi mancate doar pentru ca pe atunci cartofii erau cel mai ieftin aliment.
Am scris “Vecina de sus”
O prietena doctorita m-a tratat, m-a facut bine si mi-a interzis cartofii.
Grasimi saturate. Herghelii intregi de porci mancate. Slaninuta afumata. Un kg costa 20 de lei si trebuia sa imi ajunga doua saptamani. Fara paine. Prima grija erau cheltuielile casei, facturile de toate zilele. Painea era un lux.
M-am imbolnavit din nou, normal.
Am scris “Chiar daca..”
Buna mea prietena doctorita m-a luat, m-a tratat, m-a facut bine si mi-a interzis slaninuta.

Doua nise de ulcer. Boala boiereasca dar timpurie facuta devreme.

Mi-am inchiriat mica garsoniera unei doamne a noptii.
Am stat pe la prieteni, neamuri, alti prieteni, am impartit un apartament cu cineva in chirie prin zona Faur poarta 4...
Unii m-au pus sa le fac WC in curte pentru a mai putea sta la ei. Am facut WC-ul, este perfect functional si acum.
Am scris “Termopane” si puneam deoparte banii pentru studio.
M-au gonit de acolo pentru ca stateam toata ziua si nu faceam nimic. Era intolerabil.

Altii imi dadeau sa mananc paine mucegaita pentru ca uitasera de painea calda, aburinda pe care tocmai ce o cumparasera pentru familie. Am mancat painea plina de mucegai ca na, era de la rude, data cu toata dragostea.
Am scris “Ursitoare” si puneam deoparte banii pentru studio. Voi stiti piesa asta dupa un alt fel de nume, ceva gen sub pelea mea. Ma rog, fiecare cu pelea de le-a dat-o pe obraz parintii, mai groasa, mai talpa, mai de pork. Ca viata.

Am stat la o prietena, doar ca se indragostise de curajul meu nebunesc de a face ceva cu adevarat si cum nu am vrut sa trisez am plecat.
Am dormit in trabant, pe strazi. Mi-au spart trabantul hotii si mi-au luat tot ce aveam in el, toata viata mea. Am intrat singur in casa peste tigani noaptea la 12 pentru ca politistii erau prea speriati sa faca ceva.
Mi-au adus tiganii toate lucrurile inapoi.
Am scris “Pasaport pentru suflet” un cantec fara cuvinte.
Am trisat, am inselat, am manipulat si am furat.
Am scris “Cantecul lui Tanase”
M-am bucurat de prietenia adevarata.
Mihai Ivan m-a luat sa stau cu el si prietena lui pentru ca venise iarna si se temea ca am sa ma trezesc mort ingropat in zapada. Mi-a furat rebusul cu surpriza la care ma munceam de o luna si s-a incuiat in closet. Avea omul o treaba de facut, si se plictisea.
De nervi am scris iar.
Asa am scris Zece.
M-am indragostit si m-am mutat la ea mai apoi.
Am intrat pe usa. Mi-a dat lucrurile pe geam cand am plecat. Ca-n viata.
Am scris “So why” si puneam deoparte banii pentru studio.

Am adunat suficienti bani si am intrat in studio. La jumatatea albumului omul imi zice: “Daca nu ma platesti dublu, nu mai fac nimic. Trebuie sa nasca nevasta-mea.”
Scriam “Neam de eroi”
L-am platit. Asa a trebuit sa mai stau cca un an plecat de acasa.

M-am intors in curtea in care stateam. Un vecin Costel Cosdos, m-a luat sa stau la el cand a vazut ca dorm in trabant langa casa mea. Mi-a dat camera unuia dintre copiii lui.
Dan Teodorescu m-a rugat sa-l ajut cu o chitara pentru Luna. Ovidiu Mihăilescu mi-a dat chitara lui pentru Dan si Dan a plecat la concurs.
In spatele unui sifonier Dan avea o chitara veche, foarte frumoasa dar cam sucita de ani pe care vroia sa o vanda.
Mi-am vandut chitara mea pe 50 de dolari, am platit avansul si asa mi-am luat chitara in rate. 50 de dolari pe luna plateam. Si acum cant cu ea. S-au mai adaugat 4 luni de dormit prin lume.

Am intalnit oameni minunati care m-au ajutat cu bani sa termin primul album Iubi – Interfata la realitate. In 1997 a fost gata.
Am fost refuzat de toate casele de discuri patru ani la rand. Nici gratis nu-l acceptau. Nici daca le dadeam spaga nu-l vroiau.
In cele din urma, in 2001, pentru a-l publica am platit pana si carcasele de plastic, si cd-urile, si hartia de la tipografie, si hologramele, pana si pe cel care punea tipla peste CD-uri dar am reusit! L-am publicat!

Dupa un an l-am cumparat inapoi si iar l-am platit, o data si inca o data fata de cat primeam de la casa de discuri pe el. Acum insa deja aveam cu ce. Incepusem concertele pe bani castigati numai din visele mele, din muzica mea.
Am scris mult, am renuntat la si mai multe cantece gata scrise doar pentru ca avem eu impresia ca semana cu ceva si nu vroiam sa fur muzica, sa copiez, sa plagiez.
Acum este o alta lume, o lume in care toata lumea fura, copiaza, plagiaza fara jena, rusine sau frica de consecinte. Eu am ramas la fel.
Asta este un alt motiv, pe langa cel financiar, pentru care scot atat de rar albume noi.

Mai tarziu, in anul 2008 l-am republicat pe Iubi. Toata lumea ma intreba de ce nu scot ceva nou si de ce tin neaparat sa relansez un album vechi de 7 ani. Pentru ca vreau sa va fac demonstratia ca sunteti prosti. Ca sunteti orice dar nu manageri de case de discuri, le raspundeam fara ezitare tuturor, intotdeauna. Acum managerii au ajuns sa faca felicitari cu casele de productie muzicala.

In mai putin de doua luni Iubi – Interfata la realitate a luat disc de aur si de platina pentru vanzari. Este albumul care a castigat cel mai repede in istoria noastra muzicala de dupa revolutie cele doua distinctii.

Am scris decalogul. Sunt si acum singurul om de pe pamant care a pus vreodata cele Zece porunci pe muzica laica.
Doi ani de zile toti directorii de programe muzicale din Romania au refuzat sa difuzeze Zece pentru ca nu e comercial, pentru ca ma credeam Bach si pentru ca ce-i aia doar un pian si-o voce?! Pentru ca nu mai eram demult in secolul 16, muzical vorbind.

Giovani Francesco l-a difuzat o saptamana la MTV si Zece, datorita vanzarilor, a schimbat softul de la fabrica de CD-uri, acolo unde un „titlu” iesea automat din productie dupa 6 luni. Va amintiti sigur moda cu disc de vara la mare si disc toamna de colinde pentru la iarna.

Zece a schimbat obiceiurile de nunta, botez, inmormantare din Romania. Zece a fost imprumutat, furat de Guvernul Romaniei. M-am batut parte in parte cu sistemul si am castigat, nu am invins, dar e ok.
Zece se vinde si acum la 13 ani de la lansare si la 20 de ani de cand l-am scris.

Zece a fost primul videoclip romanesc care a facut milionul si zece milioane de vizualizari pe youtube. Asta inainte ca acestea sa poata fi cumparate si sa faci 34 de milioane in doua ore.

Am intalnit multi „Zei” ai radioului si televiziunii in anii acestia. Oameni care schimbau destine cu un nu, cu un da. Oameni fara de care nu rasarea soarele a doua zi in industrie.

Daca nu au disparut cu totul atunci sunt atat de prafuiti, igrasiosi si rancezi ca ti-e frica sa te apropii de ei ca nu cumva sa te imbolnavesti de hepatita C, prin proximitate.
Zece a ramas.

Am mai facut un album, dupa ADHD-ul meu deja cunoscut, deficit de atentie care nu ma lasa sa cant fara textele mele in fata si chiar si asa se intampla sa uit unde sunt in melodie.
Doar muzica nu o uit niciodata, sau, ma rog, aproape niciodata.

„Autistul, nu-l mai goniti pe Brancusi” este ultimul album din muzica romaneasca ce a castigat disc de aur si de platina pentru vanzari.
Nici o piesa de pe acest material nu a fost difuzata pe nici un fel de media din Romania. Nici macar o secunda dintr-o melodie, nimic si totusi.
Mai stiti zeii despre care va vorbeam la Zece?!
Tot meritul lor este. Mereu aceiasi, mereu altii, doar ca acum s-au rafinat in privinta refuzului de a difuza muzici de ale mele la radio sau tv. Chiliane tata, imi spun, romanii-s prea prosti pentru muzica ta. Trimite-o tata afara, cant-o in engleza, ca acolo o sa sparga. Dupa aia o dam si noi aici la radio in Romania.

Acum am gata doua albume noi noute.
PlanSuRasul si Pre@Clasic.
5 albume in 23 de ani. Putin pentru unii. Suficient pentru altii care stiu valoarea creativiatiii si a originalitatii in muzica. Nu-i vorba ca proiecte noi si piese de inca fro zece albume am gata scrise, doar ca nu stiu daca am sa le mai pot publica vreodata. Asta este o alta discutie.
Unul dintre albumele astea va schimba curand perceptia si accesul la muzica clasica la nivel mondial.
Muzica de camera, scrisa in maniera preclasica, o dantelarie a la’ Mozart pentru quartetul clasic de coarde, cel cu doua viori, viola si violoncel.


Problema este ca cu Pre@Clasic-ul a trebuit sa inventez un nume pentru acest nou gen muzical. De o luna discut cu americanii... Nu pricep si pace. Nu pot depasi perplexitatea care i-a cuprins in fata acestui material si e infinit de greu sa pui tu ca roman langa genurile muzicale deja consacrate inca unul.

Preclassic Chamber Music – i-am spus. Nu a inteles numeni nimic, doar ca au fost extrem de incantati de ce auzeau. Oamenii din Germania de la fabrica unde am facut vinilurile, englezii, austriecii... Am primit felicitari si din america. Un francez a luat un Jet cu inca cativa amici si a venit epecial in tara sa facem un spritz si sa ma cunoasca, sa se convinga el si ei ca sunt adevarat...
Surprindere, uluiala, gelozie pozitiva, colegiala, mandrie la unii... Astea sunt reactiile nascute de acest nou gen muzical prezent pe Pre@Clasic.

Asa ca, acestea fiind spuse dragilor, imi iau ramas bun de la „industria muzicala” din romanica, ma digitalizez si ma mut in spatiul cibernetic. Consider ca nu am nici un fel de datorie aici ba din contra.

Voi nu stiti dar eu, ca atatia alti colegi de-ai mei am tinut familii intregi, amante si copii din flori la scoli inalte din strainataturi.
Am creat infloritoare afaceri imobiliare, am sponsorizat retele de clinici de sanatate private. Am construit spitale si am cumparat pentru cei ce ne furau banii, cu banii nostrii cluburi de fitze in tot felul de centre vechi si nu numai.

Poti face destul de multe cu 50/70 de milioane de euro, cat intra anual in conturile acestor organisme de colectare si gestionare a drepturilor de autor si conexe.

Eeeh... dar cate nu s-au facut aici in romania cu zecile de milioane de dolari si euro furati prin organismele de colectare si gestionale ale drepturilor de autor si conexe ale artistilor.

Ati uitat cu ce a inceput Sorin Ovidiu Vantu Fondul National de Investitii?!

Primi 7 (sapte) milioane de dolari , banii de inceput ai FNI au venit de la UCMR-ADA dragilor, Altfel spus Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Asociaţia pentru Drepturi de Autor. Inutil sa va spun ca atunci acest organism era condus de un doctor fara doctorat dar platit ca doctor, un personaj despre care se stie ca este ofiter acoperit al scarbavnicelor noastre servicii secrete gen SIE, SRI sau alte balti statute, infectioase si purulente.

Nu am nimic impotriva lui Vantu. Bravo lui! Si eu, ca si Tiriac prefer un personaj destept in cap decat un prost. In urma prostului nu ramane nici praful de pe toba. Pustiul de alege de tot ce atinge prostul.


Nu, nu am nici o datorie fata de Romania!

Am fost la d.nul Codrut Marta, la ANAF.

Il cunosteam printr-un prieten de la Arad, cu un DVD de date si un top de hartie A4 pline de dovezi ale furturilor de la artisti. Dovezile furturilor si retelele construite de catre acestia. De la conturile “bidon” ale credidam-ului la batranul pensionar din ardeal sau Maramures, ruda de incredere a unui avocat fara licenta, cu 4 miliarde castiguri pe drepturi de autor, bani din care pastra 20/30 de milioane sa-si completeze pensia iar restul se intorceau albiti la Bucuresti.
Nu-i vorba ca mai erau conturi prin Moscova, Paris, Viena... In toate marile capitale exista un asemenea cont care, chipurile este facut pentru virarea banilor catre organismele de gestiune a drepturilor de autor a a rtistilor din tarile respective. Nici vorba de asa ceva. Banii erau ridicati tit de bravii nostrii ofiteri din servicii sau prin interpusi. Niste hoti oridinari lipsiti de onoare, caracter si de o minima decenta. Vai de sufletul parintilor care i-au nascut si de cel al copiilor lor. Praful si pulberea se vor alege.

“Sunt multi, prea multi ofiteri de securitate implicati. Sunt prea multi bani la mijloc si ce vrei tu sa faci nu se poate face! Potoleste-te pentru ca ai sa dispari. Oricum nu ai putere tu sa faci ceva.” - mi-a spus Codrut Marta dupa cateva luni.

Nu am fost numai la el cu acele documente. Din celalat loc in care am fost am primit exact acelas raspuns.

Domnul Codrut Marta a disparut. Sper ca este inca in viata .
Documentele sunt inca acolo sper, sau in celalat loc in care le-am lasat.

Va mai amintiti ce a spus Dan Bittman dupa ce a fost desemnat consilier al ministrului de Finanţe Sebastian Vlădescu?!
Finanţele au cunoştinţă de firmele care fură în România!
„Toţi cei care fură sunt filmaţi, îndosariaţi, arhivaţi, dar nu pot fi controlaţi niciodată. Să nu credeţi că nu se ştie, la nivelul Ministerului de Finanţe, ce se întâmplă în România. Să nu credeţi că nu se ştie pe unde se fură, cine fură. Sunt filmaţi, sunt îndosariaţi, sunt arhivaţi. Toţi cei care fură. Dar există firme care n-au voie să fie controlate niciodată şi oameni care n-au voie să fie controlaţi niciodată", a spus Dan Bittman

Servicii secrete cu sute de mii de ofiteri angajati... Este clar ca nu despre inteligenta sau despre operartivitate ori randament vorbim aici ci de o masa amorfa care are la indemana haina securitatii statului pentru a opera – fura in voie, nestingheriti de nimeni si nimic.
Prin ei si cu ei se fura din creatia autorilor romani si nu numai de la ei.

Asadar: Ramaneti cu bine dragilor.
Eu am altele de facut de acum. Aveti grija de voi!

Florin Chilian 21 martie 2017

Florin Chilian
Biografie neromantata
Am ales sa fac din post scriptum-ul albumului meu “Autistul Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi! “un articol de sine statator satul fiind de cei care ma intreaba si cum cine imi scrie versurile… Eu le scriu, niciodata inca altcineva dar cu observatia ca sunt numai niste simple texte pentru muzica pe care tot eu mi-o fac. Versuri in afara de Fuego, Bamby, baietii cu Rap-ul si colegii mei in general, mai faceau Mihai Eminescu, Goerge Cosbuc, Lucian Blaga, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezii, George Bacovia, Ion Minulescu, Nechita Stanescu, Otilia Cazimir… etc. Eu nu ma pot adauga acestora din prostie sau nestiinta ca scuza.

Mai mult, ma gandesc ca poate acum – dar am totusi slabe sperante… – vor intelege unii de ce sunt numai reactiv, adica de ce doar reactionez la ce se intampla si nu initiez niciodata un atac sau o alta prostie de genul asta. Recunosc insa ca este ceva ce-mi reprosez mereu si anume ca sunt doar reactiv.

Un alt motiv este acela ca m-am cam saturat de prostii care intrebati de mine spun invariabil:”Cine, Chilian?! Este un om foarte dificil, ai grija cu el!”

Acum, ca oamenii sunt rari da prostii si multi si desi trebuie sa constat ca nici unul dintre cei care spun despre mine ca-s dificil nu m-au cunoscut vreodata si doar au auzit de la unul care stie de la un altul, ce la randul lui aflase de la cineva vreodata…

Ce e drept e drept. Dificil sunt pentru ca am relatii minimale de excelenta cu arta mea. Nu am copiat nimic niciodata, nu am furat nimic de la nimeni niciodata si asta in Romania te face sa fi un ciudat.

Am 3 albume si 6 discuri adica :

“Iubi – Interfata la realitate” – albumul de v-a bagat cuvinte noi in dictionar, cuvinte ca Iubi cu care se fac pana si reclame acum

“Zece Porunci – Raport despre starea natiunii 1989/2004. Primul pas” – un album de care sunt extrem de mandru pentru ca pe langa faptul ca piesa Zece a schimbat obiceiurile de nunta si botez din Romania si asta dupa ce absolut toate radiourile au refuzat-o doi ani de zile intrebandu-ma cretin daca nu cumva ma cred Bach sa fac eu piese numai cu voce si pian ca in secolul 16 – acest album, tematica lui, cele Zece Porunci nu a mai fost abordata de nimeni niciodata pe pamantul asta, ca muzica laica de 2000 de ani incoace, in afara de mine. Mie mi-a cam reusit intreprinderea asta desi, e drept, recunosc ca 3 ani a durat numai studiul tematicii teologice.

“Autistul, nu-l mai goniti pe Brancusi” – Albumul asta… E prea destept pentru prostii de romani mi-au spus toti directorii de programe muzicale de la radiourile din Romania. Ca atare nici o piesa de pe el nu a intrat la difuzare nici macar o secunda pe nici un canal de media. Cu toate astea am fost recompensat pentru el cu Discul de Aur si cu Discul de Platina pentru vanzari. Este ultimul material discografic din Romania recompensat cu aceste distinctii si ma tem ca asa va ramane impofida platformelor media unde evolueaza la audiente de vis o mare marte dintre colegii mei.

De ce spun trei albume si sase discuri?! Pentru ca fiecaruia dintre aceste albume i-au fost decernate cate doua discuri: Discul de Aur si cu Discul de Platina pentru vanzari. Faceti voi aritmetica asta simpla.

In rest… ca detest sa intarzii, ca obisnuiesc sa ma tin de cuvant… Ca incerc sa fiu cat mai profesionist cand este vorba de profesia mea si cat mai loial cand este vorba despre prietenii mei… Ca ma revolta pana la sange nedreptatea, ca sunt poate prea mult, nefiresc de empatic in legatura cu cazul Colectiv… Daca si asta e ciudat atunci da.

Da, recunosc. Sunt dificil!

Daca ma cert cu oamenii dar niciodata ca sa distrug ceva ci ca sa fac un pas inainte, da, atunci sunt dificil.

De la „sînt” spre la „a fi”

Mă gîndesc la cei pentru care, în copilărie, acasă însemna ceva foarte bine definit. Mă gîndesc la cei pentru care hainele, mîncarea, încălțămintea, jucăriile şi visele copilăriei nu erau numai concepte pur teoretice, ci realităţi concrete, foarte bine definite… Mă gîndesc, mai ales, la aceia care credeau atunci, în copilărie, dar şi acum, mai tîrziu, că toate acele lucruri li se cuveneau, adică trebuiau să fie acolo, ale lor, pentru ei. Ciudate verbe are limba româna: „a da” vs. „a dărui”, „a uita” vs. „a privi” – în practică mereu unul dintre ele îl anulează pe celălalt. Dacă „a da” nu înseamnă altceva decît a te lăsa furat, „a dărui” înseamnă asumare, implicare. „A uita” înseamnă rămînere, „a privi” este impersonal ca un zid rece, de netrecut. Cu verbul ăsta vedem…
„A fi” – niciodată nu am ştiut să scriu corect acest verb. Mă blocam mereu în conjugarea din respiraţia asumată prea devreme a lui „a fi”.
Eu sînt! Aşa a fost mereu pentru mine, la imperativ. Nu acuz pe nimeni pentru asta, doar că pentru mine „acasă” a însemnat atît de multe lucruri… De la un canal de lîngă stadionul Olimpia, la casa unor bulgari bătrâni, ce m-au crescut o vreme. Fuga la trei ani şi jumătate dintr-un cămin internat, de unde nu mai venea nimeni să mă ia, la casa unui bunic, mult prea devreme dispărut. Toate acestea şi încă mult prea multe altele au însemnat acasă pentru mine.
Mîncare, haine, încălţăminte, jucării. Pentru mine, toate acestea însemnau pubele sau groapa de gunoi de unde le luam. Au mai însemnat să ştiu unde şi cînd apăreau fructele prin copacii din jurul blocurilor, ca să am ce mînca sau aşteptarea toamnei, atunci cînd vecinii aruncau la gunoi porumbul fiert deja întărit.
Visele… Cu visele a fost mereu altceva. La vise nu am renunţat niciodată. Visam jucării, multe jucării. Mă trezeam, plecam la şcoală doar pentru a ajunge acasă. Mă culcam repede, să uit de foame şi reluam jocul din visul cu jucăriile, exact de acolo de unde îl lăsasem. Am mai visat să fiu înfiat, dar mama prietenului meu, femeia care îmi doream să mă înfieze mi-a interzis să mai intru la ei în casă. Luasem, ca orice copil în clasa I, premiu cu coroniţă şi pe drum, în tramvaiul 19, mergînd la premiera filmului ABBA, i-am arătat că meritam şi eu să-mi fie mamă, pentru că ştiam mai multe chiar şi decât fiul ei… În acel moment, am învăţat că niciodată nu e bine să arăţi cîte ştii. De atunci, foarte multele cărţi citite le-am asimilat ca pe o formă de energie şi am învăţat să ascund ceea ce ştiu. Toată informaţia aceea este prescurtată şi criptată la maxim în textele cîntecelor mele. Acasă şi toate celelalte au mai însemnat şi Stirom – clubul de ciclism unde am ajuns campion pentru că aşa aveam ce mînca, aveam haine şi bicicletă…
Clasa a XII-a a liceului Matei Basarab… Sînt chemat în biroul directoarei, doamna Popa Viorica, îmi era şi dirigintă, şi profesoară de istorie. Motivul?! Bunică-mea şi taică-meu se prezentaseră la şcoală. Îi interesa situaţia notelor, a mediilor mele, întrucît eram ultimul Chilian din neam, aşadar nu-şi puteau permite să mă lase să îi fac de ruşine. Trebuia să am studii superioare! Trebuia să le duc numele mai departe cu „cinste” pentru că tot neamul fusese studios, iar bunică-mea a fost, nu-i așa, prima femeie inginer chimist a ţării… Am plecat trîntind ușa. Ăștia nu au vrut să știe nimic de mine 18 ani și acum îi omora grija numelui… Atunci mi-am jurat să nu fac vreodată o facultate. Nu doream să-mi ratez viaţa pentru a obţine o diplomă „la mînă”, mai ales că nu credeam deloc în educaţie. „Educaţia” asta te învaţă să funcţionezi normal într-o lume perfect anormală. Nimic nu s-a schimbat. Şi acum, ca şi atunci, educaţia îţi toceşte aripile de înger, te pune pe şine, îţi fură liberul arbitru. Nu o mai poţi lua nici la stînga, nici la dreapta, atunci cînd simţi să faci asta, doar pentru că aşa ceva nu se face, nu?!… Înainte, numai înainte este sensul, iar deviaţiile, eventual, numai atunci cînd este permis. O rotiţă conformistă, bine integrată în angrenajul social al maşinăriei ce înseamnă pentru mulţi dintre noi viaţa.
Am mai decis cîteva lucruri atunci. Să nu ajung vreodată să am carte de muncă. Nu-mi doream să ajung să trăiesc pe lîngă propria mea viață, în numele unei iluzorii șanse de a trăi cu adevărat la pensie, dar, mai ales, mi-am propus să încerc să aflu răspunsul unor întrebări care mă urmăreau dintotdeauna. De ce ratează oamenii mari şi de ce de ce se nasc copii aşa ca mine şi ca toţi ceilalţi, pentru care acasă a însemnat mereu altceva…
De atunci a plecat acest album, de la decizia de a înţelege şi de a trăi asumat toate tipologiile umane care credeam eu că există. Am fost şi înger, şi demon, şi curvă, şi sfînt, şi prinţ, şi cerşetor, dar şi tot ce am crezut eu că mai poate fi între şi pe lîngă toate acestea. Am avut şi noroi, dar şi praf de stele pe pleoape însă nu asta a fost cea mai mare „nebunie” pe care am trăit-o în viaţa mea. Nici pe departe…

Nici un compromis, nici o scurtătură. Nu am vrut să învăţ muzică, pentru că trebuia să văd dacă pot reuşi numai prin mine însumi, fără nici un fel de ajutor sau artificiu. Chiar dacă uneori a fost uşor, atunci am făcut eu să fie greu. M-am dus cu capul înainte, făcînd tot ce nu trebuie să faci pentru a reuşi, fără să minţi, fără să înşeli, fără să înşeli, fiindcă nu am vrut niciodată să-mi ating idealul prin modalităţi josnice, găsindu-mi scuze „ieftine”.
Am vrut să văd dacă poți să reușești în viață cu propriile tale eforturi de a deveni tu însuți prin tine însuți. Acest album este motivul pentru care m-am apucat de muzică.

Am trăit 24 de ani, a durat drumul ăsta din mine, trecînd prin mine însumi. După fiecare etapă încheiată am scris câte un cîntec. A început cu „Ai grijă de tine” şi s-a sfîrşit cu „Ai grijă de ea”. Albumul are o geometrie mai ciudată. O simetrie care coboară spre tine însuţi, mai întîi ca un procuror – pînă la măduva din oase, pentru ca, mai apoi, să se ridice o dată cu tine, ca prieten de data asta, începînd cu ”Toate, toate…” Totul e simetrie şi concentricitate în acest album. Pleacă de la respiraţii, apoi vin oglinzile din grija faţă de tine sau de ea. Viaţa ta fiind, tot de tine trebuie să ai grijă. Apoi reflecţia din „De-ai putea” spre „Oameni singuri”, de la „Sens interzis” la „Atît de rar”…

E gata de 15 ani acest album, ca proiect de sine stătător (nu ştiu cum fac alţii albumele, dar eu nu pot intra în studio să scriu acolo, pe loc, piesele…). Încă de atunci am crezut şi am sperat că drumul acela pe care plecasem era încheiat…, dar nu, nu a fost deloc aşa. Mai trebuia să fac ceva, pentru că toţi îmi spuneau că un astfel de album nu va avea şanse să fie produs. A trebuit să construiesc în social condiţiile pentru ca albumul să existe. A fost necesar să ajung la un nivel de notorietate suficient de mare ca să îl pot lansa pe piaţă.

Am încercat să intru decent în lumea asta a muzicii, dar nu a fost posibil. Am luat tot nefirescul dintr-o societate românească profund bolnavă, mi l-am însuşit şi m-am folosit de valenţele lui demente pentru a inventa personajul controversat Chilian, personaj care a adus în cele din urmă albumul aici, în lumea reală. Îmi asum tot ce am făcut, aşa cum îmi asum şi consecinţele acţiunilor mele! Ce este cu adevărat important pentru mine nu prea are legătură cu ceea ce valorizează ceilalţi. Nimic din tot ce ar mai putea să se întîmple acum nu poate fi nici măcar pe jumătate atât de greu, cît a fost în copilărie. Am experiențe de viață de la o vîrstă de la care cei mai mulți nu au amintiri. Fiecare clipă care a trecut de cînd am lansat primul album „Iubi – interfaţă la realitate” reprezintă un cadou minunat. Am avut nevoie de 9 ani pentru a-l găsi şi a-i putea mulţumi aceluia care, fără să ştie, m-a ajutat –Teodorescu Alexandru (Oase din Buzău).

Am ştiut mereu că lumea are numai două motoare: iubirea şi ura! De aceea, când normalul nu a ajutat prea mult, atunci ura şi nuanţele ei au rezolvat restul pentru mine.
A fost foarte uşor să potenţez ura socialului către mine. De aceea, tot ce am făcut în aceşti ani pentru a pregăti „Autistul” a fost încercarea de a determina cît mai mulţi oameni să mă deteste. Motivele sînt multe şi foarte simple. Pe lîngă realitatea faptului că e nefiresc de adevărat faptul că, instinctiv, distrug mai repede decît construiesc, nu am alte raporturi cu socialul, altele decât muzica. Ce se va întâmpla atunci când cineva va dori (cumva) să mă pedepsească? Toţi aceia care mă urăsc vor avea nevoie să-şi construiască argumentele. Pentru aceasta, vor trebui să se raporteze la muzica mea, singura legătură pe care aş putea-o avea cu ei! Trebuie sa-mi asculte muzica! Cu albumul acesta vor avea o surpriză cu atât mai mare, cu cît vor porni mai înverşunaţi împotriva mea, cu toată ura aia a lor, ură de care am avut grijă să crească în ultimii ani. Atunci s-ar putea să se trezească descoperiţi în faţa unor trăiri cu care nu sunt obişnuiţi: se numesc emoţii. Pentru că, de fapt, toată ura aia a lor le va arăta un personaj foarte diferit de acela pe care îl cunoşteau… Atenţie, nu e vorba despre mine! E vorba de ei înşişi. Poate aşa, măcar pentru o clipă, tot răul cu care veneau spre mine le va fi de folos. Acesta este adevăratul motiv al albumului şi darul meu către toţi aceia care, prinşi în capcana propriilor renunţări, s-au înstrăinat şi au uitat de ei înşişi. Cred că asta este adevărata menire a muzicii, a artei în general. Un moment de sinceritate, al tău cu tine însuţi, menit să-ţi arate cum ura se poate transforma în cel mai de preţ lucru…
Dacă am reuşit să aduc albumul aici, în lumea asta reală, şi l-am scos din mine (pentru că, neştiind muzică, trebuie să-mi ţin minte muzica), atunci, da, cred că am reuşit să fac cel mai important lucru.

A trebuit să construiesc ceva, un nume, din nimic, pentru că eu nu am avut pe nimeni în spate, nici foarte mulți bani ca să investesc în publicitate, în imagine. Am făcut totul cu mintea, din vorbe, dintr-un gest, având, bineînțeles, muzica mea ca sprijin.
Nu am ales chiar cel mai uşor drum, aş fi putut deveni orice altceva, dar am refuzat. Nu vreau să ajung un „mort viu”, aşa cum sîntem cei mai mulți dintre noi, foarte departe de idealurile, de visele şi de aspiraţiile noastre, nişte simplii măgăruşi, care duc o piatră de moară, de cînd se nasc şi pînă mor.

Firește că nu am reinventat eu apa caldă. Sigur că tot un nimeni am rămas, poate doar puțin mai notoriu. Dacă însă atît de multă lume se ceartă și se raportează uneori la acest nimeni atunci se cheamă că am reușit să fac pentru ceilalți cite ceva cu viața mea. O viață începută la un prim nivel al contactului conștient cu lumea reală, undeva printr-un canal de lîngă stadionul Olimpia…
.

Am avut noroc de oameni pe acest drum, de prieteni buni care m-au ajutat şi m-au sprijinit cu tot ce au putut. Unul dintre aceştia, prea mulţi pentru a-i putea numi pe toţi, este şi domnul Sorin Gheorghiu, „Dili” cum îi spun eu. Un om mare şi la propriu, cu un suflet pe măsură.
Deşi este un album dens, poate prea condensat, nu înseamnă că este o lecţie, nici o dovadă de virtuozitate. Ce a făcut domnul Ştefan Elefteriu aici, pe materialul acesta, ţine de alte dimensiuni ale sunetului. E o altă lume, are o altă vibraţie şi îi mulţumesc, atît pentru încrederea de a veni lîngă mine, cît şi pentru implicarea sa de dincolo de emoţional.
Ne-am învăţat să asimilăm muzica cum ne convine şi pentru că ne convine. Consumăm muzică. Nu mai ştim, însă, să ascultăm muzica. Totul e comprimat în orizontul celor trei minute şi 30 de secunde. Nu avem timp, nici răbdare, nu ne mai permitem să stăm să ascultăm. De aici porneşte şi ideea albumului, pentru că autismul, în esenţă, înseamnă lipsa comunicării. În primul rând, noi cu noi înşine nu mai comunicăm. De asemenea, noi între noi nu mai comunicăm. Vorbim, strigăm, urlăm, lătrăm, dar de comunicat nu o mai facem de multă vreme. Societatea suferă de un autism social cronic.
“Dacă o iei la stînga, mori de sete, dacă o iei la dreapta, mori de foame, dacă te întorci, îţi blestemi zilele. Dacă mergi înainte, vezi părul zînelor.
Tu mergi înainte?!“
Daniel Drăgan – Drum spre Arania

N-am crezut niciodată în principii mai mult decât în oameni. Pentru mine, după mult timp, „a fi” începe să aibă contur. Nimic nu mai este respirat la imperativ. La vise nu am renunţat niciodată.
După terminarea acestui album, am început să reînvăț să merg pe jos. Voi ce aveți de gînd să faceți cu viețile voastre?


« Când am plecat, v-am lăsat săraci şi proşti, acum vă găsesc şi mai săraci, şi mai proşti ! » Constantin Brâncuşi

Muzici dedicate Presedinţiei, Guvernului, Parlamentului, clasei politice, curvelor in general… Se pregateste Academia Romana…

Read more...